Poveste

Era soare. Si era cald. O pajiste de levantica se intindea la picioarele mele, iar cerul albastru scapara sclipiri blande. "Stai putin... Cer albastru. Pajiste inflorita...? Dar suntem in mijlocul iernii." atunci am realizat ca visez. Nici nu aveam cum sa nu visez...doar am adormit cu gandul la serile de vara, la lungile plimbari pe dealurile din apropiere...la aroma levanticii. Am deschis ochii. Tavanul meu albatstru abia se contura printre particulele de vis ramase lipite de genele mele. "vreau sa mai visez" mi-am spus in gand. Dar era deja prea tarziu...patura visului a inceput sa se amestece cu realitatea si,in cele din urma a disparut... Am privit pe geam... Zapada... Mi-e dor de caldura verii.

Apoi m-am imbracat si mi-am aranjat lucrurile din camera. Am decis sa merg la prietena mea Ana in vizita, insa un gand lenes imi spunea sa stau in casa. Atat de mult imi doresc sa dau timpul inapoi, sa repar toate greselile trecutului!

Am iesit totusi pe usa, pregatita sa infrunt frigul iernii. Dar asta nu s-a intamplat. In schimb, am simtit o adiere calda. Am coborat scarile in graba, iar la iesirea din bloc m-a intampinat un miros puternic de levantica... De-a dreptul bizar. Am iesit pentru a ramana muta de uimire. In fata mea se intindea acelasi camp de viorele pe care il visasem. Locul meu secret de meditatie.

Dar cum era posibil asa ceva? Iar acolo, in departare, se intrezarea o silueta. Mi-am indreptat pasii spre ea. Pe masura ce ma apropiam am devenit din ce in ce mai convinsa ca era el... Naluca ce mi-a patruns in suflet inca din vara, cand ne-am intalnit pt intaia oara aici. Cel care mi-a ramas in suflet pana acum, chiar daca nu ne-am mai vazut de atata timp...

Acum era aici...si totul parea atat de real. S-a intors spre mine:

-  Buna, mi-a spus cu un glas aproape tremurat. Te asteptam.

- Adica, stiai ca voi veni?i-am raspuns uimita.

- Sigur. Stiam ca vei veni, si stiu ca inca ma aflu in sufletul tau, asa cum o face si aroma acestei pajisti. Pentru tine sunt aici, si numai pentru tine.

Brusc m-a luat un fel de ameteala si am simtit ca imi cedeaza picioarele. Chiar mai puteam repara ceva? M-au cuprins o agitatie necontrolata. Inima vroia sa imi iasa din piept.Atunci m-a luat de mana si mi-a soptit bland:

-          Calmeaza-te. Suntem impreuna aici si asa vom fi pe vecie. Nimeni nu ne va mai putea desparti. Iti promit.

-          Te iubesc! Am spus pe negandite. Era prima data cand spuneam aceste cuvinte.

-          Si eu te iubesc, draga mea.

Apoi am disparut impreuna in acea mare violet, fericiti pentru totdeauna.